Clujeanca care a însănătoșit la propriu România. A reușit ce n-au putut face 10 miniștri: „Experiența legii anti-fumat mi-a permis să simt din plin forța unei idei”

Aurelia Cristea este clujeanca care a însănătoșit la propriu România: A reușit ce n-au putut face 10 miniștri și zeci de parlamentari. Fostul ministru și deputat PSD, astăzi candidat la primăria Cluj-Napoca, este autoarea „legii anti-fumat” prin care s-a interzis complet fumatul în unităţile sanitare, de învăţământ, precum şi în cele destinate protecţiei şi asistenţei copilului, de stat şi private.

Astăzi vă propunem să lecturați un testimonial scris chiar de autoarea „legii anti-fumat” despre această provocare legislativă, de a însănătoși România.

„O victorie a bunului-simț: Contribuția mea la România de mâine

de Aurelia CRISTEA

Înaintam spre Palatului Parlamentului, într-o zi cu ceață densă, de final de an. Era începutul celui de-al patrulea an al mandatului meu de deputată. Oricât de rațional încercam să privesc lucrurile, simțeam o emoție specială: aveam să înțeleg că era, de fapt, emoția întâlnirii cu viitorul. Un mix de anticipație, nerăbdare și o undă subtilă de anxietate, dar și o convingere profundă că viitorul pe care l-am provocat, alături de atât de mulți alți cetățeni ai României, va marca o victorie a bunului-simț. Ceea ce speram că se va întâmpla și obiectivul pentru care am luptat în ultimul an s-a împlinit: cu o majoritate covârșitoare de voturi ”pentru”, legea anti-fumat a fost adoptată de Parlamentul României și a fost trimisă spre promulgare. În sfârșit, ceața s-a risipit. Câteva zile ne mai despărțeau de Crăciun, dar în adâncul sufletului meu și al tuturor celor alături de care am luptat pentru acest deziderat, sărbătorile au venit mai devreme în acel decembrie al anului 2015.

Parcursul deja celebrei legi anti-fumat a fost una din lecțiile vieții mele: am învățat multe lucruri în calitate de politician, dar și în calitate de cetățean, antreprenoare, om, femeie. Le explic pe toate, pe rând.

Încă de la început, am înțeles că bătălia pentru o astfel de lege nu va fi ușoară. Studiind ce s-a întâmplat în alte cazuri din Uniunea Europeană cu inițiative legislative similare, am învățat că adoptarea legilor anti-fumat a fost în multe țări un proces sinuos, nu de puține ori controversat. Anticipam, așadar, că industria tutunului și susținătorii săi vor exercita și în cazul României o presiune politică și publică imensă: în definitiv, o tactică de auto-apărare pe care, strict dintr-o perspectivă antreprenorială, o poți înțelege. Am respins, însă, ideea că interesul public trebuie subordonat interesului privat – în acest caz și în orice alt caz. Experiența mea de antreprenoare – atât anterior, cât și ulterior mandatului de deputat – mi-a demonstrat nu de puține ori limitele implicării statului în economie. Nu am fost și nu sunt o susținătoare a intervenționismului nesăbuit, dar nici nu pot accepta faptul că interesele private trebuie să sfideze bunăstarea publică în numele profitului. Este vorba, în cele din urmă, de responsabilitate. Și scriu asta în cunoștință de cauză.

Un citat atribuit lui Victor Hugo afirmă că nicio armată nu poate opri o idee al cărei timp a sosit. Experiența legii anti-fumat mi-a permis să simt din plin forța unei idei. Nu ascund faptul că m-a intrigat soarta pe care a avut-o acest demers legislativ, care fusese inițiat și anterior ”preluării” de către mine, dar a rămas abandonat. Pentru mine, a fost un prim indiciu al faptului că, cel mai probabil, acesta deranja disproporționat de mult în raport cu ceea ce ar fi însemnat pentru sănătatea publică și, în general, pentru România. Acum, contextul era diferit. În ultimii ani, tendința generală în Europa a fost aceea de adoptare a unor legi anti-fumat mai stricte și extinderea interdicțiilor privind fumatul în spațiile publice. Aceste măsuri au fost luate pentru a proteja sănătatea populației și pentru a reduce expunerea la fumul de tutun, având în vedere efectele dăunătoare asupra sănătății asociate fumatului pasiv. România era deja de câțiva ani buni membră a Uniunii Europene, ceea ce contribuise simțitor la creșterea pretențiilor cetățenilor.

Așadar, am recunoscut forța acestei idei, în primul rând prin coagularea de energie pe care a reușit-o. Efectul de magnet a fost vizibil încă din primele momente, traducându-se printr-o solidarizare incredibilă a multor experţi din domeniul medical. Societatea civilă s-a reunit sub forma Coaliției ”România Respiră”, formată din 250 de ONG-uri, fiecare cu propria sa contribuție ideatică. Mai mult decât atât, au fost foarte mulți tineri care s-au mobilizat și, din multe puncte de vedere, ei au fost primii care au înţeles necesitatea unui mediu sănătos și a unor spaţii publice închise neafectate de fumul de țigară. Așadar, a existat un răspuns emoțional pe care doar în parte am reușit să-l anticipez. Nu vreau să omit faptul că reacțiile au fost și contrare, unele de o violență pe care cu greu mi-aș fi închipuit-o, din partea unor persoane publice pe care le considerasem întotdeauna raționale. Aceste reacții radicale, uneori iraționale, mi-au arătat fața cea mai neagră a politicii. Dar și acestea au contribuit la forța extraordinară a acestei idei, pentru că adăugau la emoția momentului. Un studiu IRES dat publicității la începutul anului 2016 indica faptul că un sfert dintre adulții din România se declarau fumători, iar dintre cei care nu consumau tutun, o treime au declarat că în trecut au fumat. Era o realitate pe care nimeni nu o putea nega. Am conștientizat, așadar, că lupta pe care o duceam era nu doar împotriva unui sistem asamblat pentru descurajarea mea și a celor mulți care mi s-au alăturat, ci și o luptă împotriva unor deprinderi, a unor mentalități.

Recunosc faptul că, de multe ori, am simțit greutatea acestei lupte. Dar am rămas fidelă convingerii mele: atunci când o idee își găsește locul în mințile și în inimile oamenilor, aceștia își vor reevalua valorile și își vor reorienta acțiunile în conformitate cu acea idee. Este exact ceea ce avea să se întâmple. Această inițiativă a urmărit să construiască durabil, pe termen lung, însă înainte de toate a construit comunități de indivizi care gândesc la fel, care își doresc o Românie civilizată, europeană, așa cum până în 2007, anul aderării noastre la Uniunea Europeană, nu puteam decât visa. Nu cred că exagerez când afirm că, măcar din anumite puncte de vedere, experiența noastră de atunci a fost una istorică pentru România post-aderare: am demonstrat faptul că standardele europene nu sunt respectate doar ca urmare a directivelor care vin dinspre Bruxelles, ci ca urmare a puterii noastre interioare și a dorinței de a ne alinia unor norme de conviețuire care trec dincolo de aspectele legislative. Probabil a fost prima instanță în care noi, românii, am înțeles că a fi european ține în primul rând de modelul cultural pe care dorim să-l urmăm și la care vrem să contribuim – nu doar de dragul sincronismului, ci din respectul pe care ni-l datorăm nouă și generațiilor care urmează după noi. Așadar, forța acestei idei a constat și în faptul că emana ”lumină” dinspre viitor, simțeam cu toții că prin ceea ce facem acum, lăsăm ceva valoros în urma noastră – o experiență umană pe care cred că ne-o dorim cu toții, măcar o dată în viață.

Poate tocmai de aceea, legea anti-fumat a fost și o călătorie care, dincolo de valențele sale politice și profesionale, a însemnat foarte mult pentru mine ca om. Am legat prietenii și am cunoscut oameni care mi-au confirmat faptul că România este o țară cu un capital uman extraordinar, din păcate de mult prea multe ori risipit și lăsat nefructificat de către decidenți. Nolens-volens, această experiență mi-a adus alături persoane pasionate de ceea ce fac și dedicate acestei cauze. Împreună, am fost parte a unei mișcări care a transformat ideile în acțiuni concrete și care a pus în mișcare schimbarea în bine – un slogan care prindea viață sub ochii noștri. Am suferit împreună când simțeam că piedicile sunt prea puternice, dar ne-am și bucurat de victorie împreună, asemenea unei mari familii, convinși de faptul că realizăm un act de conștiință și de angajament față de sănătatea publică. Oricum am privi lucrurile, acest întreg demers a fost și un test al anduranței, care ne-a oferit tuturor celor implicația ocazia de a sonda adânc conștiința noastră și de a decide că ceea ce facem merită întreaga noastră energie. ”Muncă, echipă, respect” – acesta a fost sloganul neoficial sub care am luptat cu toții, împreună, pentru dezideratul nostru și pentru binele românilor. Nu vă ascund că a fost și un examen pentru solidaritatea feminină.

De altfel, am simțit că această experiență a fost și una definitorie pentru mine ca femeie. Îmi place să cred că odată cu această lege, politica românească – deși tradițional dominată de bărbați – a devenit un spațiu mai prietenos pentru femei. Oricât de retrograd ar suna pentru secolul XXI (dar din păcate nivelul e de multe ori acesta), legea anti-fumat a adus o confirmare în plus a faptului că femeile pot face politică cel puțin la fel de bine ca bărbații. În campania căreia eu, ca inițiatoare a legii, îi eram țintă, au fost utilizate cele mai abjecte stereotipuri de gen. Dar, așa cum am mai declarat și cu altă ocazie, dragostea de mamă este cea care mi-a dat forța de a trece cu bine peste toate.

Astăzi, la peste 8 ani distanță de acel moment, sunt mai împlinită ca oricând, știind că am făcut ceea ce trebuia, ceea ce era corect și că mi-am adus contribuția onestă la România de mâine. Nu pot uita știrile alarmiste – care astăzi ar fi încadrate fără menajamente la categoriile ”fake news” și ”dezinformare” – despre modul în care, odată adaptată legea pentru care am luptat atât de mult, România ar fi lovită de o adevărată apocalipsă economică. Unele publicații au dedicat spații ample subiectului, atrăgând atenția că industria HoReCa va resimți o scădere dramatică a vânzărilor (erau avansate și procente, cel mai probabil rod al unei imaginații foarte bogate: se ”anunțau” scăderi între 15 și 30% ale cifrelor de afaceri). Alții înaintau suma de 300 de milioane EUR, de care urma să fie văduvit anual bugetul de stat, ca urmare a acestei legi. Ba chiar, eram anunțați, parte a sectorului urma să se pregătească pentru faliment pentru că, potrivit unui intervievat, această lege ar fi ”suprimat unul din puținele vicii ale românilor”. Am înțeles, așadar, că eu și toți cei care luptam cu sufletul curat pentru sănătatea publică, de fapt atentam la micile bucurii ale românilor. Era un framing executat după cele mai bune cărți de manipulare. La fel cum aceeași propagandă încerca să prezinte legea ca pe una care, definind spațiul public închis, ar fi introdus, de fapt, o anumită formă de discriminare. Non-sensul, absurdul, disonanța cognitivă, toate au fost transformate în arme menite a sensibiliza opinia publică. Realitatea a fost, însă, alta.

La un an distanță de la adoptarea în Parlament a legii anti-fumat, valorile în care am crezut au devenit general acceptate de către mediul de afaceri și de către populație (ba chiar și de către cei mai înrăiți fumători). Datele statistice, prezentate de către Ministerul Sănătății la un an de la adoptarea legii au indicat, comparativ cu anul precedent, că în anul 2016 aproape 2000 de adulți și peste 700 de copii nu au mai necesitat spitalizare pentru o acutizare a unei boli provocate sau agravate de fumat, rezultatul fiind pus în directă legătură cu aplicarea legii (care, de altfel, reprezentase singura măsură adoptată pentru reducerea fumatului în România). Scăzuse numărul persoanelor internate pentru boli coronariene, accidente vasculare cerebrale, astm etc. Iar veștile bune nu se opreau aici, pentru că mediul de afaceri nu doar că n-a fost afectat, ba chiar din contră: a prosperat sub ”terorizanta” lege anti-fumat. Tot datele oficiale au indicat faptul că cifra de afaceri a barurilor crescuse cu peste 10%, iar a restaurantelor cu aproape 20%. Era, așadar, o victorie totală.

Recunoașterea internațională nu a întârziat: în iunie 2016 am fost distinsă de Organizația Mondială a Sănătății (OMS) cu premiul World No Tabacco Day 2016 pentru legea anti-fumat din România. Am declarat atunci, la Bruxelles, că am acceptat premiul în numele tuturor românilor care au crezut în acest demers. Premiul l-am dedicat copiilor din România, în speanța că ei vor fi cei care vor beneficia pe deplin de efectele acestei legi, atât acum, cât și ca adulți. Am spus acest lucru pentru că realmente așa am simțit: că am făcut dreptate în primul rând copiiilor, generațiilor cărora le doream să crească mai sănătoase decât noi. Odată cu această lege, România a ieșit, finalmente, dintr-un top al rușinii: eram în grupul celor cinci țări europene care încă nu respectau Convenția-cadru privind Controlul Tutunului referitoare la protejarea cetățenilor față de expunerea la fumul de tutun. Am simțit atunci cum entropia începutului de drum s-a transformat într-o coerență reconfortantă acum, la final. Eram însă conștientă de faptul că acest final nu face altceva decât să deschidă porțile unui nou început.

Tot ceea ce s-a întâmplat cu legea anti-fumat a fost, de fapt, un examen al maturității – pentru mine, pentru societatea civilă din țară și, îndrăznesc să spun, pentru România. Cel mai important este că am trecut acest examen și, dincolo de diviziunile care au existat și care trebuie conștientizate (în fond, și în acestea constă frumusețea unei democrații!), am ieșit cu toții învingători: tineri și vârstnici, bărbați și femei, fumători și nefumători. Odată acceptată această idee, nu a mai existat ”ei” versus ”noi”, ci doar ”noi, împreună”. Am reflectat mult asupra acestei întregi experiențe. Nu vreau să pictez un tablou nerealist, utopic, pentru că au existat și nuanțe mai puțin plăcute asociate acestui demers, aspecte pe care le-am recunoscut la momentul respectiv: am provocat antipatii din partea celor care au simțit această inițiativă ca pe o amenințare directă la adresa lor, a obiceiurilor și, de ce nu, a bunăstării lor – cu toate valențele sociale, economice și personale pe care le are aceasta. Au fost spaime care au prins, cel mai probabil pe fondul lipsei unei culturi a comunicării. Acest demers a fost, totodată, un bun pretext pentru unii de a asocia costuri politice de-a dreptul fanteziste acestei bătălii, pe care o duceam de fapt în numele sănătății publice. Iată un alt paradox al democrației noastre încă firave: poți deveni o țintă dacă lupți pentru binele public. Timpul le-a așezat, însă, pe toate. A trebuit, probabil, să trec și prin partea mai puțin plăcută a acestei experiențe pentru a-mi demonstra în primul rând mie care-mi sunt limitele și cât de mult țin la convingerile mele.

Astăzi, toată lumea a înțeles că direcția pentru care am optat atunci a fost cea corectă. De altfel, prin tot ceea ce am făcut în cariera mea, dincolo strict de acest proiect, am urmărit să fiu corectă. De aici și încrederea că ceea ce fac este în acord cu bunul-simț. Probabil acesta este și motivul pentru care pot privi acum cu detașare toate greutățile pe care le-am întâmpinat de-alungul vieții și să văd doar realizările. A existat o perioadă a vieții mele în care a trebuit să fac față stereotipurilor cu care societatea privește o femeie singură, divorțată, cu doi copii. Dar am fost și atunci convinsă, așa cum sunt și acum, că timpul va scoate la lumină adevărul și că voi reuşi să demonstrez că, deși am ales drumul cel mai dificil, am făcut alegerea corectă” arată Aurelia Cristea pe aureliacristea.eu

Produs de Red Hot Advertising SRL, la comanda PSD – Organizația Județeană Cluj, Cod mandatar financiar: 21240002